Manuela Munteanu - creaţii proprii

Duminică. Răsună cânt de slavă.
Un clopot suie-n cer străvechi tropare
Când dă de veste lung că-i sărbătoare,
Cu sfânta și înalta lui voroavă.

Se-ntuneca Golgota printre lacrimi,
Se zbuciuma cu clocot de norod,
C-a fost târât ce-i sfânt și pur prin glod,
Însângerat cu ură și cu patimi.

E joi. E ora Cinei... cea de Taină,
Cel de pe urmă crez întru credință,
O rază într-un cer de suferință,
Ascuns pe sub a nopții neagră haină.

Mâini înmuiate-n truda care doare,
Ce falnic soare-al sorții-o să răsfețe
Întinse văi și-împărății mărețe,
Ascunse-n forța voastră creatoare?

Să știi, Orfeu, că lira ta îmi cântă
Și-al zării lied, și-a pietrei uvertură;
Îmi scutură un zâmbet trist pe gură,
Îmi înflorește-o lacrimă și-o zvântă...

Dansa prin păcat curajoasă,
Cu flaut în mâini, ca pumnalul,
Să-mbie la sânu-i cuminte
Sublimul din dor și carnalul.

Tâlhar de inimi slabe, pierdut de-al meu suspin,
Îți cheamă depărtarea tot sufletul sprințar...
Te du, dar ia și dorul, să nu mi-l mai ceri iar,
Vedea-te-aș, peste vremuri, de dragoste străin!

N-aș vrea să mă iubești pe jumătate,
Așa cum își iubește timpul clipa
Și-i vântuie, nemilostiv, aripa
Între văzduh de ziuă și de noapte.

Da, îmi amintesc...
În mintea mea-i urzit un ieri tulburător,
împodobit cu mugurii stârnitelor dorințe.
Îmi amintesc cum mâna mea,

Ilenuță de la Jiu,
Cu tulpanul stacojiu
Și cu-anufură pe gură,
Dulce cuminecătură,