Manuela Munteanu - creaţii proprii

Să știi, Orfeu, că lira ta îmi cântă
Și-al zării lied, și-a pietrei uvertură;
Îmi scutură un zâmbet trist pe gură,
Îmi înflorește-o lacrimă și-o zvântă...

Dansa prin păcat curajoasă,
Cu flaut în mâini, ca pumnalul,
Să-mbie la sânu-i cuminte
Sublimul din dor și carnalul.

Tâlhar de inimi slabe, pierdut de-al meu suspin,
Îți cheamă depărtarea tot sufletul sprințar...
Te du, dar ia și dorul, să nu mi-l mai ceri iar,
Vedea-te-aș, peste vremuri, de dragoste străin!

N-aș vrea să mă iubești pe jumătate,
Așa cum își iubește timpul clipa
Și-i vântuie, nemilostiv, aripa
Între văzduh de ziuă și de noapte.

Da, îmi amintesc...
În mintea mea-i urzit un ieri tulburător,
împodobit cu mugurii stârnitelor dorințe.
Îmi amintesc cum mâna mea,

Ilenuță de la Jiu,
Cu tulpanul stacojiu
Și cu-anufură pe gură,
Dulce cuminecătură,

Alelei, scăpat-a vântul
În a primăverii casă!
Blând, mă fură necuvântul,
Pradă somnului mă lasă.

Ah, prinț maur, privirea ta de jar
Toți munții Andaluziei adună
În apa ei sălbatică și brună,
Mustind a gelozii de mudejar!

Tiptil, pe pragul nopții brune,
Pășesc lumini de stea, fluide,
Lungi șiruri de efemeride,
Înaripată legiune.

Pe fruntea 'naltă-a falnicelor arte 
Se tot preling prin ochiuri de crenel, 
Tăiș de dălți ori plânsuri de penel, 
Fiori de-arcuș ori strălumini de carte,