Manuela Munteanu - creaţii proprii

Înhamă Timpul bidivii la carul,
Ce năvălește fără de-îndurare,
Prin viața mea. Chiar până la hotarul

Cerdacul casei mele de la munte
E-acoperit de umbra rece-a frunzei,
Așa cum, peste tâmplele-mi cărunte,
E ceața grea din farmecele muzei.

Din clipa când, pe-a poeziei tâmplă,
Tu, inimă, ai prins a fremăta,
Mirarea a intrat în casa ta
Și-a-nseninat tot ce ți se întâmplă.

Să-mi dai un strop din foametea fecundă,
Ce umple cu incandescențe guri!
Galop de foc în bietele făpturi,
Îți devorează clipa ta rotundă.

Când muguri roz mi-au luminat grădina,
Cea care-nalță fluturi printre stihuri,
Au dus și cititorul prin văzduhuri,
Să-i guste-n zbor clocotitor lumina.

Un stol de gânduri învechite,
Prea se-nălța, din hău, să zboare,
Să-și lase umbra peste soare,
Cu freamăt de aripi rănite.

Moș Ion Roată,
mai înalt decât Cuza,
chiar și aplecat.

Zăpada-și plânge-n ape prea seninul,
Sub gălbeneala soarelui zbârlit,
Ce-și nălucește sfera din zenit
Și-i amuțește, cu luciri, suspinul.

Tu, umbră-aurită pe cer și-n poeme,
Ce încă-ți preumbli toți pașii prin vreme,
Adie-ți minunea din larga ta lume
Și chaosul morții, de-acolo, ni-l spune!

Când primul tremur dintre gene
Mi-arată alba dimineață,
În mintea mea mi te îngheață
Un gând, ce înflorește-alene