Manuela Munteanu - creaţii proprii

Își poartă codrul răsăritu-n frunze,
Împrăștie lumină peste luturi,
Cuprinde-n palme-o lume la-nceputuri,
Văratic vânt revarsă dintre buze

Arhaic se înalță, din depărtări, un cânt.

Pe pajiști se-mpletește aroma de trifoi
Cu diafana sevă a lacrimii din ploi.

Lucea pe-a nopții cingătoare,
Ca-ntr-un adânc de catifea,
Un licurici țepos, o stea,

Olog este poetul ce și-a scrântit penița
Și șchioapătă prin anii unor mai vechi istorii,
Prin universuri strâmte, ce leagă zburătorii
De veșnicii tăcute și triste, cu nojița.

Când se deschid ferestre către lume,
În limpezimi de-oglindă vesperală,
Mă însoțesc cu-aroma ei florală,
Ce îmi străpunge-a pieptului genune.

N-aș crede c-am fost ruptă dintr-o coastă,
Ci, mai degrabă, dintr-un râs cu lacrimi,
Că sufletul îmi umblă printre patimi
Și cântă fericiri, când bea năpastă.

Tu, cerule, mi-ai fost de pază
Când căutam cuvinte-n lume.
Nu le-am găsit. Stăteau ascunse,

Te uită, dragul meu, cum toamna vine
Și sângerează-n mine un oftat!
Mi-atât de dor de gustul tău, uitat
Pe bobul cald al buzei mele pline!

O liniște desăvârșea un rai,
O vrajă îmbrăcată în tăcere
Pe-un alt tărâm, în care îmi erai
Esențe tari ce dorm în mângâiere.

De când ne știm iubirea? Poate de-un veac, sau clipe,
Poate de-un ceas cu fusul torcând eternitate...
Din amintiri hrănită, din dorurile toate,
Ce ne-au zvâcnit în sânge, noi doruri să-nfiripe.