Manuela Munteanu - creaţii proprii

Când se deschid ferestre către lume,
În limpezimi de-oglindă vesperală,
Mă însoțesc cu-aroma ei florală,
Ce îmi străpunge-a pieptului genune.

N-aș crede c-am fost ruptă dintr-o coastă,
Ci, mai degrabă, dintr-un râs cu lacrimi,
Că sufletul îmi umblă printre patimi
Și cântă fericiri, când bea năpastă.

Tu, cerule, mi-ai fost de pază
Când căutam cuvinte-n lume.
Nu le-am găsit. Stăteau ascunse,

Te uită, dragul meu, cum toamna vine
Și sângerează-n mine un oftat!
Mi-atât de dor de gustul tău, uitat
Pe bobul cald al buzei mele pline!

O liniște desăvârșea un rai,
O vrajă îmbrăcată în tăcere
Pe-un alt tărâm, în care îmi erai
Esențe tari ce dorm în mângâiere.

De când ne știm iubirea? Poate de-un veac, sau clipe,
Poate de-un ceas cu fusul torcând eternitate...
Din amintiri hrănită, din dorurile toate,
Ce ne-au zvâcnit în sânge, noi doruri să-nfiripe.

O umbră leneșă de voaluri,
Cu joc de-aripă, se abate
Și umple-n mângâieri pudrate
Plăpândul chip de porțelanuri,

Fierbe vinu-n fraga coaptă,
Ard pe crengi mere domnești,
Soarele-și zgâiește raza
Prin cerdacuri țărănești,

Da, încă mă mai gândesc la tine
și la toată magia dezamăgirilor
noastre, iubite al meu, nemaivăzut!

Departe, peste-a zării punte,
Plimba amurgul nori de fier.
Se-ncovoia noaptea sub cer
Și-ofta cu stele peste munte.