Tu, cerule, mi-ai fost de pază
Când căutam cuvinte-n lume.
Nu le-am găsit. Stăteau ascunse,
Ca un concert de constelații
Căzut pe cea mai lungă strună,
Ca prisne* cu sclipiri postume,
În pieptul meu. Fierbea puhoiul
Și revărsa prin negre spații.
A smuls în mine stăvilare,
Mi-a plâns pe suflet cu lumină...
Din ale lacrimii cristale,
În floarea râsului uitate,
Ca o plutire argintată,
Și-a ridicat aripa fină
Un înger, ce-a zburat spre tine
În mii de păsări fermecate.
Ți-au spart văzduhul cu minunea,
Te-au zvârcolit între fantasme,
Iar în găoacea asfințirii
Ți-au fiert albastrul în jăratic.
Tu, cerule, le-ai pus pe frunte
Doar ale vântului marasme
Și-n stinsul fâlfâit al umbrei,
Le-ai dăruit un zbor molatic.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: