Manuela Munteanu - creaţii proprii

O umbră leneșă de voaluri,
Cu joc de-aripă, se abate
Și umple-n mângâieri pudrate
Plăpândul chip de porțelanuri,

Fierbe vinu-n fraga coaptă,
Ard pe crengi mere domnești,
Soarele-și zgâiește raza
Prin cerdacuri țărănești,

Da, încă mă mai gândesc la tine
și la toată magia dezamăgirilor
noastre, iubite al meu, nemaivăzut!

Departe, peste-a zării punte,
Plimba amurgul nori de fier.
Se-ncovoia noaptea sub cer
Și-ofta cu stele peste munte.

Cântecul șoptit al beznei
Înflorea tremurător,
Printre suspinări de cetini,
Lâng-un murmur de izvor,

Flămânzi de patimi și-alunecoși prin doruri
Ca zbenguirea arcușului pe strună,
Stăpânii lumii, robiți de dulci amoruri,
Își leagă pașii, îi rup și îi adună.

Caligrafii purtate larg de val
Își scriu imensitatea dinspre zare
Cu dulci cerneluri înmuiate-n sare.
Spumate slove se răsfrâng pe mal.

Străbate zări, le spintecă hotarul,
Pieptiș le sparge-n cioburi, ca furtuna,
Când s-a aprins în umbra serii luna,
Să-i guste, din fărașul ceții, jarul.

Un palmier mi-a fost, prin secetă, iubirea.
Ea răscolea-n nisip după lumini și musturi
Și se-mpingea spre cer de propriile-mi șisturi,
Cu dor de ducă-înalt, cu aripi... vântuirea.

Măi, haiducule cu pană
La căciula cea rotată,
Adu-mi inima îndată
Și nu mi-o lăsa furată