Manuela Munteanu - creaţii proprii

Cântecul șoptit al beznei
Înflorea tremurător,
Printre suspinări de cetini,
Lâng-un murmur de izvor,

Flămânzi de patimi și-alunecoși prin doruri
Ca zbenguirea arcușului pe strună,
Stăpânii lumii, robiți de dulci amoruri,
Își leagă pașii, îi rup și îi adună.

Caligrafii purtate larg de val
Își scriu imensitatea dinspre zare
Cu dulci cerneluri înmuiate-n sare.
Spumate slove se răsfrâng pe mal.

Străbate zări, le spintecă hotarul,
Pieptiș le sparge-n cioburi, ca furtuna,
Când s-a aprins în umbra serii luna,
Să-i guste, din fărașul ceții, jarul.

Un palmier mi-a fost, prin secetă, iubirea.
Ea răscolea-n nisip după lumini și musturi
Și se-mpingea spre cer de propriile-mi șisturi,
Cu dor de ducă-înalt, cu aripi... vântuirea.

Măi, haiducule cu pană
La căciula cea rotată,
Adu-mi inima îndată
Și nu mi-o lăsa furată

Privește neaua moale din palma mea cea stângă!
Printre prăpăstii calde și munți săpați de ape,
Stau treze dulci alinturi, ce n-ar putea să frângă
Un dor... desprins din suflet, că nu mi-l mai încape.

Cu ziduri adormite-n văi
Însângerate de rugini,
Părea o punte între lumi,
Între văzduh şi rădăcini.

Când, înspre zări, tăia de-a latul noaptea
Un rătăcit drumeț, fără de umbră,
Se prăvălea în râpa bolții, sumbră,
O stea din Drumul-Robilor. A șaptea.

Șoptea cu susur de uluce,
Pe undeva, în miezul meu,
Un glas, ce numai Dumnezeu,
Cu milă, l-a putut aduce,