Un palmier mi-a fost, prin secetă, iubirea.
Ea răscolea-n nisip după lumini și musturi
Și se-mpingea spre cer de propriile-mi șisturi,
Cu dor de ducă-înalt, cu aripi... vântuirea.
Răbda genuni de foc, izvor trufaș de soare,
Prin lungi tăceri de lut, în timpuri încuibate.
Doar simfonii de val din mări îndepărtate
Și-o liră dintre nori o îndemnau să zboare.
Credea în veșnicii și-n nesecate oaze,
Chiar dacă doar deșert îi strălucea în vatră.
Cu verde-mpuns de spini din suflul meu de piatră,
Visa fertile ploi și mierea strânsă-n raze.
Am spintecat-o dur c-un fulger dintre stele.
M-a zguduit în piept, de mă cutremur încă,
Dar lung tăiș înfipt în trupul meu de stâncă
Nu va putea fi scos decât de brațe grele.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: