Văd...
Întâiul pas ce l-ai legat de mine,
De glezna mea, precum un vis de fier.
M-a străbătut și a făcut prăpăd
În miezul meu, cel mult prea plin de tine,
Stăpân pe iad, dar ție prizonier.
Of!...
Eu nu mă plâng. Îmi place-a ta povară.
Cu noduri de lumină s-o închingi.
Mai toarnă-mi ploi de viață în pantof,
Să-mi suie pe picioare-o primăvară,
Ca muguri sparți de raze să atingi!
Știu...
M-au înălțat vârtejuri de cuvinte
Și am picat în al iubirii rai.
Un înger decăzut aș vrea să fiu,
Ce-ți plimbă albul lui pe sub veșminte
Și floarea gurii sale peste grai.
Cred...
Că brațele mi le-aș preface-n punte,
Sub alba boltă-a lor să fii pierdut,
Iar înstelatul cer - al nopții pled,
Să-ți lase-albastre umbre peste frunte,
Cât fi-va afundată în sărut.
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: