Ne dăruiește patimi această primăvară,
Cu trena ei de vânturi, ce dănțuie, ușoară.
Își trece, ca o vrajă, răcoarea prin livadă
Și-aprinde, printre ramuri, flori albe de zăpadă,
Dantelă rușinoasă, cu gând de risipire,
Cu străvezie față, cu-amăgitoare fire,
Că, parcă ți-e și teamă să nu cumva s-o scuturi
Și să se-nalțe-n ceruri noiane-ntregi de fluturi.
Învață-n taină vița să-și plângă-n cupe vinul,
Se-ncolăcește-n ieburi, ca să le ia pelinul,
Își soarbe stropii galbeni din valuri de amurguri,
Când soarele adoarme cu legănat de cruguri
Și zvârcoliri în mierea din orizont ca focul.
Din verde crud, brândușa își clatină ghiocul
Că, poate-n toiul nopții, cosor* de Lună nouă
Va reteza toți norii și-o va stropi cu rouă.
Ne dăruiește patimi această primăvară,
Că strigă-n larga lume zorite păsări, iară.
Să spintece lumina, să curme depărtarea
Noi năluciri de stoluri, ce-or să inunde zarea.
Cum să nu simți că-ți vine să zbori cu ele-odată,
Din înălțimi albastre, să dai cu ochii roată
Și, cu puterea razei, ce curge îndrăzneață,
Să-nconjuri tot pământul, să-ți schimbi întreaga viață?
vezi mai multe poezii de: Manuela Munteanu
Detalii poezie:
Distribuie pe: