Gabriel cristea - poeziile altor autori

Córdoba...
Singură și-ndepărtată.
Calul negru, lună plină
și măsline în desagă.

Părăsirea fluieră chemându-și prietenii.
Noaptea și somnul
își leagă caii în fața ferestrelor.
Proprietarul casei coboară în pivniță

Și-o lumină ce părea să fie acolo dintotdeauna,
când zilele începeau să crească
curbându-se spre blândele țări înzăpezite,

Pământul proaspăt arat visează.
Și boii parcă pășesc adormiți.
Țăranu-i urmează cu pleoape căzute.
Și eu aș dori să adorm în tarea esență,

Galben era calul,
nepăsător - văzduhul;
făpturile lucrau fără zgomot la esențe,
erau bătrâni precum șofranul, precum soarele templelor

În urma fiecărui nor, al fiecărui munte
al fiecărei ramuri și coroane
stau bufnițele-n noapte.

I

Sunt dimineți
în care mergi la râu

Ferestrele cernite și streșinile roase
prin care curge brună tăcerea nopții joase
(ca un tavan sub care privirea ți-o apleci)
și ulițe strîmbe ca niște brațe rupte...

Melancolia mea stăruie la fereștile despărțirii.
Vezi? E ulița mîhnită pe care pașii tăi de atîtea ori au
trecut.
Pe stavilele tristeții mătasa amintirii tale se țese albă,

Veșnicia se leagănă, se unduiește,
își deschide larg cămașa vântoasă;
În vastitatea sânului său strălucește
o constelație de lumină acumulată.