Gabriel cristea - creaţii proprii

Luminile pământului s-au stins, pe rând,
ca niște lampioane plutitoare
și-o liniște fantastică mă-nvăluie din neant.
O liniște precum un murmurat de-ncrețituri subțiri - șoptește apa!

Zburdă vântul dinspre țărmuri, întețind al frunzei zvon;
Crengile înfiorate ca un șarpe se-împletesc;
Smulge din paloarea lunii cucuvele - monoton -
Șuierândul miez al nopții, cu obrazu-i tâlhăresc.

Se-aude un foșnet de zimbru căzut
Pe iarba târzie a lunii și parcă
Mor spice-mprejuru-i și timpul e mut;
Penumbra tristeții pe coaste îi joacă.

Înfiora-voi frunza reavănă din plopi,
Și loc voi face soarelui prin ochiuri;
Priviți aceste născociri de vânt, miopi
Ce veșnic căutați străine jocuri!

Se-nfoaie cocoșul de munte pe mușchi de olană,
de răsfiră-aurora din caier;
Și-n voluptoasa răcoare a ceții,
dimineața moșită de porți gârbovite

Furtuna o rupse din zborul spre cuib
și-o duse în locuri străine;
Zdrobită, năucă se zbate prin glod,
în trestii, sub ape saline.

Dinng, danng, donng, dunng…
Umblă ceața-n vălu-i lung;
Noaptea-și mână ca prin vis
Mistici, roșii cai odriși;

A fulgerat arhaic pe-o costișă,
ca ochiul fiarei azvârlind văpăi;
Copaci se furișează-n guri de văi
și-o frică rece mătură, piezișă,

Tot întrebau copacii-nsingurați de mine,
De prin pădurile ce-adesea le-am călcat;
Le răspundea un vânt căzut dinspre coline,
Smulgând de la răscrucea serii un oftat…

Înfiorați cireșii, sub ceruri constelate,
nășteau petale pure din lumea cenușie;
Prin gotice arcade pășeau poeții-n moarte,
cu botnițe la gură, ca nimeni să nu știe