Gabriel cristea - creaţii proprii

Ninge metalic cu fulgi bivalenți
- lovituri de ciocan pe arborii goi -
de parc-ar pica din nori transcendenți
metal risipit printre pași de strigoi.

Mai poți galopa - Însoritule! -
singur pe promontoriile lumii ce doarme încă?
Acolo unde diminețile își despletesc
feciorelnic valuri spumegânde prin labirintul stâncii

Timpul a murit sub sticlă,
zdrențuind imponderabil norii zgâriați ai lumii.

Zornăie oglinzi albastre în oceanele vâscoase;

Alpii, tărâmul nesfârșirii...
Din nișa oblică
- pleoapă zdrelită-a stâncii -
extatic privești lânoasele zăpezi.

Visez câmpii de orizont,
dintr-o poiană de final,
cum picură cu galben-pal
pe Uvertura lui Egmont...

Privesc tablouri de Sabin Bălașa,
din mutele muzee de argint;
Robuștii cai se-amestecă în guașa
purtându-și amazoane-n labirint.

Înainta spre răsărit o barcă,
la orele când ceața era grea,
peste întinsul Istrului, de parcă
se cuibărise liniștea în ea;

Veni un gând de vultur din țărmuri vântuite;
Și-n urmă, aspre aripi julind razant văzduhul
se prăvăleau în cercuri spre verzile întinderi
ca-ntr-un vâtej de aer ce străpunsese timpul.

Coborî aseară vântul
murmurând a primăvară,
și-un fior roind pământul
mușină pală de moară.

Înmugurea din nou pădurea
sub ochii tăi - planete verzi;
Iar din lăptoasele livezi
se-mprăștiau fluturi aiurea.