Gabriel cristea - creaţii proprii

Ningea la început de mai, sub plopi,
cu pămătufi ce-nzăpezeau zăvoiul;
Uscatul vânt se subția în snopi;
Furnici prin scoarțe-și conturau convoiul.

Cu ce înflăcărare se cântă în Oaxaca**,
de parcă frumusețea se-ascunde-n flori de cactus,
în ape susurânde și-n pasărea de-nalturi,
foșnind păduri nahuatl - tâlcuitoare doruri!

am pătruns în pădurea cu arbori îmbrățișați
încă mai purtau urme de gheare
adânc înfipte în carnea lor tremurândă deși
zmeii zburaseră demult spre timpuri de piatră

Stau privind cerul ce-absoarbe nori titanici, călători...
Zori fierbinți întind lumina, săgetând roșii cocori!

Câmpul mi-a rămas același, respirând prin maci și grâu;

Zorii mirosind a cetini își desfac căușul nopții și
în palma dimineții sângerează bob de aur.
Încolțește răsăritul în ținuturi de balaur!
Munții umbre își despică prin ponoare și zănoage,

Silueta ternă-a serii toropește geana fină
și sub zări împădurite se desparte de lumină;
Noaptea potopește lumea peste crestele pietroase;
Luna ban de-argint revarsă peste codri de poveste,

Un abur gros se răzima pe ape,
iar gârlițe pe iaz se-ncăibărau;
Balauri alinare-și căutau
printre ruine slute și vârtoape.

Mirosea vântul a oală de lut, străveche,
cu grâne pietrificate, purtând sufletul
neamului meu albastru de Săpânța.
Înlăuntru, laolaltă, se odihneau în ciolane

Au devenit casanți ciulinii,-n soare,
ca niște zmei de timp mumificați;
Zăduful mut se chinuie să-și zboare
fantomele de aer și fosfați.

Își dezveleau în vânt plopii tulpina
și nalte vârfuri norii atingeau;
Un stol de zmei îmi contura suișul
pe rădăcini ce ploi reverberau.