Gabriel cristea - creaţii proprii

Trec beduini în triste caravane;
Cămilele-n genunchi se poticnesc;
Vâltori de nori coboară în turbane
și vântul geme surd, neomenesc.

pătrund anevoie
prin straturi geologice
pentru a mă naște
mă preling lent

Vase vechi, în suflet coapte
cu migală de-artizan,
cuarț de zori și sori de noapte
strălucesc nepământean.

Adulmec foșninda-nverzire
ce vântu-o-nfioară prin luncă;
Mi-e pleoapa o rană adâncă,
străpunsă de-a ierbii trezire.

Foșnesc pădurile - îndoliate -
cu amintiri din vremi arzând tămâi,
și nalții brazi, cu cetini vânturate,
își tot preling murirea-n ochii lui,

Sub cataracte zmeul se trezește
și lunecă-n amonte - ce bizar!
Se întrevăd cum unduiri de pește
clipesc bolnav scântei de chihlimbar.

Plutesc pe aerul oxigenat al înfrunzirii,

Pe naltele cătune și obcini românești
e-atâta liniște, încât se-aud vlăstarii
născându-se copaci cu frunze vântuite.
Îmi par desprinse din povești aceste case

Focuri ling, ca niște hidre,
seminții de vechi păduri;
Sar la cer cangurii suri,
scormonesc pârâuri vidre.

Hipnoticii zori în purpură-mbracă
altarul din curgerea lunii;
La schitul uitat se zbate o toacă
smulgând din visare gorunii.