Gabriel cristea - creaţii proprii

Se preling raze pe ramuri
Și se-ascund pierdute zării;
Zimbrii bolții, cu lungi hamuri,
Trag la plugul înserării.

Ultimele văpăi ale privirii tale
aidoma apusului sau răsăritului
- doar Zamolxe poate ști -,
războinicule,

plutesc din corole de soare
șoptit cu-adiere de vânt
ce nalt și frumos e văzduhul
pământul ce mic și plăpând...

Era atâta liniște în univers
că stele se-auzeau căzând,
ca o cadență frustă a cailor zăpezii
pe tâmplele-mi zvâcninde.

din orizont vin turme
se vede colbul ridicat în arșița ce joacă
prin ochiul rece de chihlimbar al fiarei
parcă s-aud tălăngi - ecouri nălucite - din timpurile apei

Prin orologiul razelor solare
curg pterozauri călători pe timpuri;
Își proiectează umbre pe nisipuri
cu-aripile de vânt - epoci hoinare.

Liniștea de sanctuare
gotice arcade-nșiră
nesfârșitelor culoare.
Printre carstice caverne,

Un caier de vânt - pe pământ -
cu suflet și-opinci ca de sfânt,

rotindu-se moale,-a suit

Mă dusei să văd codalbii,
dar cum nu pornise vântul,
rămăsei pe creasta mută
- într-o lume-n așteptare -

Respiră zorii-mprăștiindu-și ceața
și-ți curg prin păr câmpiile cu maci;
Când ochii tăi sunt soare și când taci,
în stoluri se topește dimineața.