Gabriel cristea - poeziile altor autori

Trupul verii (II)

Trecu un timp de când se auzi ultima ploaie
Căzând peste șopârle și furnici.

Leagă-ți pe țărmul arzător
corăbii de carton și dormi,
stăpâne prunc: ca să n-auzi
prea rele spirite ce navighează-n stoluri.

Am înțelepciunea condamnatului la moarte:
Nu dețin lucruri care să mă stăpânească.
Testamentul l–am scris cu propriul meu sânge: „S-aveți încredere în apă, locuitori ai cântecelor mele!” Am adormit însângerat și-ncoronat cu zorii… Visând că inima pământului era mai mare decât harta lui, mai clară decât oglinzile sale și eșafodul meu. Se făcea că un nor alb mă ridica-n văzduh,
precum o pasăre cu-aripi de vânt. În zori, chemarea celui ce păzește noaptea

Coapse limpezi. Valuri limpezi.
Marea umbra-n nori își suie.
Și-i alt țărm lîngă acesta
și un singur tors, statuie.

Nu mi-a rămas decât o barcă într-un ocean îndepărtat.
Rotundă ca o lună ori ca un sfert de geamandură ori ca o amforă.
Atât cât abia să te poți ține între vuiete -
Claun în larma circului.

Într-o noapte naltă-noapte,
La o apă de fântână
Cum veneai albă de lună,
Cum treceai îngândurată,

Ochii
Ierbii,
Albe,
Ape,

O, rouă...
Rourare,
Rour,
La ziuă zaua mă doare.

O necuprindere largul,
Mâinile noastre seceră vânt.
O necuprindere cerul,
Secerare de grâu nevăzut.

Acea misterioasă vârstă cu bunici și amurguri,
acea lume din piele și lemn în care trăirăm odată.
Mare era umbra bărbatului suindu-se pe cal
pentru a-și căra diminețile până dincolo de asfințit.