Broderii - Ilarie Voronca

Melancolia mea stăruie la fereștile despărțirii.
Vezi? E ulița mîhnită pe care pașii tăi de atîtea ori au
trecut.
Pe stavilele tristeții mătasa amintirii tale se țese albă,
și-n suflet nisipul deznădejdii brun s-a așternut.

Știi: pe singurătate privirea ta a crescut verde ca un
mușchi pe stîncă.
Tu ai rămas aceeași lumină galbenă în ochii mei
întunecați,
și de-acolo din despărțire gîndurile noastre se împletesc
încă
așa cum pe sub pămînt rădăcinile a doi copăcei
îndepărtați.

De ce nu vii de pe lucruri colbul atîtor mîhniri să-l
ștergi?
De pe mine tristețea de unghiile tale mici ar fi cojită,
și întreagă deznădejdea aș zidi-o în mine
cum la înălțarea unei case umbra cuiva e zidită.

Vino așa nesimțit cum ar veni o lumină de sară.
În preajma ta zilele vor fi odăi proaspete și curate
...Pe balconul știut vom întîrzia ca două ace de
ceasornic care au stat,
și noaptea toate clipele ei limpezi are să ni le arate.

Atunci, pe frunte, mîna ta să lunece subțire,
cum pe cerul alb, firele de borangic ale lunei;
sub melancolie, gestul tău să aibe tresărirea înăbușită
a strunei,
și peste mîhnirea părului evantaiul glasului tău molcom
să se răsfire.

...Perdelele despărțirii s-au întunecat,
aștept să-mi deschizi singurătatea ca pe-o ușe,
ulița se oprește acum sub alte ferești,
și toată tristețea mi se fărîmă pe mîini - întunecată
cenușe...

Adăugat de: gabriel cristea

vezi mai multe poezii de: Ilarie Voronca