Gabriel cristea - poeziile altor autori

Tot ce n-am putut să ne spunem
spuseră arborii tremurând pentru noi:
îmbujoratele spice din margini de drum,
cufundatele păsări în transparentul lor cântec

lui Gabriel Macotela*


Acesta nu-i vântul dintre sălcii

- Adevăru-i curat:
ou, câmp semănat, pântec de femeie,
nevoia însămânțării invocă însămânțarea cerută;
Regină, complet umezită, tainică și fertilă

I

Este pământul Soriei arid și rece.
Pe dealuri și pe creste goale,

Dați drumul armăsarilor de lapte -
să spargă-n mlaștini cerul incolor!
Mai este-o țară. Curcubeie-n noapte
o picură din unghiile lor.

O, Venus palidă-n, azururi, du-mă
pe plaiuri largi cu licărul bobat
să simt în jur luceferii cum bat
ca inimi de noroi ce se consumă.

Trăia în pădure o floare imensă care risca
s-omoare cu dragostea ei toți copacii
Și copacii-o iubeau
După miezul nopții, stejarii deveneau reptile și se târâu la tulpina ei

Floarea Alpilor unei scoici îi vorbi: ,,tu lucești''
Scoica mării-i vorbi: ,,tu răsuni''
Marea corăbiei îi spuse: ,,tu tremuri''
Corabia focului îi vorbi: ,,tu strălucești''

Cu învierea păsărilor albe
de pe covoru-acesta oltenesc
începe și sfîrșește o legendă.
Eu însumi sînt prizonierul ei.

Maci delicați, firave limbi de infern
Ați putea să răniți?

Scânteiați. Nici nu pot să v-ating