Gerra Orivera - poeziile altor autori

Și unul dintre bătrânii cetății a zis: „Vorbește-ne despre Bine și Rău.”
Iar el a răspuns:
Despre binele din voi pot vorbi, dar nu și despre rău.
Căci ce este răul, dacă nu binele chinuit de propria-i foame și sete?

Atunci, unul dintre judecătorii cetății a ieșit în față și a spus: „Vorbește-ne despre crimă și pedeapsă.”
Iar el a răspuns, zicând:
Atunci când spiritul tău rătăcește purtat de vânt,
Tu, singur și fără pază, săvârșești o nedreptate față de alții și, prin urmare, față de tine însuți.

Atunci Almitra a spus: „Vorbește-ne despre Iubire.”
Și și-a ridicat capul și s-a uitat la oameni, și s-a lăsat o liniște peste ei.
Și cu o voce puternică a spus:
Când iubirea te cheamă, urmează-l,

Atunci Almitra a vorbit, spunând: „Am vrea să întrebăm acum de la Moarte”.
Și el a spus:
Ai vrea să știi secretul morții.
Dar cum îl vei găsi dacă nu îl cauți în inima vieții?

În liniștea nopții, Înțelepciunea a venit și a stat
Lângă patul meu. M-a privit ca o mamă blândă
Și mi-a șters lacrimile, și a spus: „Am auzit
Strigătul duhului tău și am venit să-l mângâi.

Aripile întunecate ale nopții au învăluit orașul peste care Natura a așternut o mantie de zăpadă albă și pură; oamenii au părăsit străzile, retrăgându-se în casele lor în căutarea căldurii, în timp ce vântul de nord dădea târcoale, plănuind să pustiască grădinile. Acolo, la marginea orașului, se afla o colibă veche, împovărată de zăpadă și gata să se prăbușească. Într-un colț întunecos al acelei cocioabe se găsea un pat sărăcăcios în care zăcea un tânăr pe moarte, privind fix lumina palidă a lămpii sale cu ulei, care pâlpâia sub suflarea vântului ce pătrundea înăuntru. Era un om aflat în primăvara vieții, care întrezărea limpede că ceasul liniștit al eliberării din ghearele existenței se apropia cu pași repezi. Aștepta cu recunoștință vizita Morții; pe chipul său palid încolțea speranța, pe buze îi înflorea un zâmbet plin de tristețe, iar în ochi i se citea iertarea.

Era un poet care murea de foame în orașul bogaților. Fusese trimis în lumea pământească pentru a însufleți inimile oamenilor cu vorbele sale frumoase și profunde. Era un suflet nobil, trimis de Zeița Înțelegerii să aline și să îmblânzească spiritul uman. Dar vai! Și-a luat rămas-bun cu bucurie de la pământul rece, fără a primi vreun zâmbet din partea ciudatelor sale făpturi.

Pe măsură ce soarele își retrăgea razele din grădină, iar luna își așternea lumina blândă peste flori, stăteam sub copaci, cugetând la fenomenele naturii și privind printre ramuri stelele presărate pe cer, sclipind precum așchii de argint pe un covor albastru; auzeam, din depărtare, murmurul vioi al pârâului care își cânta drumul spre vale.

Când păsările s-au adăpostit printre ramuri, florile și-au strâns petalele și o liniște adâncă s-a lăsat peste tot, am auzit foșnetul unor pași prin iarbă. Am ciulit urechea și am văzut un tânăr cuplu apropiindu-se de foișorul meu. S-au așezat sub un copac, de unde îi puteam vedea fără a fi văzut.

Și un orator a spus: „Vorbește-ne despre Libertate”.
Și el a răspuns:
La poarta orașului și lângă focul tău, te-am văzut prosternându-te și închinându-ți propria libertate,
Așa cum sclavii se smeresc în fața unui tiran și îl laudă, chiar dacă îi ucide.

Și un poet a spus: „Vorbește-ne despre Frumusețe”.
Unde vei căuta frumusețea și cum o vei găsi dacă nu este ea însăși calea și ghidul tău?
Și cum vei vorbi despre ea dacă nu este țesătoarea discursului tău?
Cei nefericiți și răniți spun: „Frumusețea este bună și blândă.

O frunză pentru mână în mână!
Voi, persoane fizice, bătrâni și tineri!
Voi, pe Mississippi și pe toate brațele și bayou-urile
Mississippi-ului!