Roryta - creaţii proprii

O ploaie măruntă-mi mușcă tâmpla vie,
Frigul mă strânge-ntr-o tainică magie.
Dorul tresaltă sub piele ca un ecou,
Amintirile cad în șoapte mereu.

În seara asta rece e-un frig ce ne cuprinde,
Pe geamuri reci dansează-aceleași umbre
Pe nasul tău cel cârn se gâdilă-un strănut,
Și râsul nostru comic, se sparge-n aer mut.

Sub pașii mei pământul tresare ca o rană,
Și freamătul de frunze se scaldă într-o toamnă,
E liniște adâncă și-n calmul ei se-ascunde
Dorința de-a renaște aici, dar și oriunde.

Te caut în ploaie și te strig fără glas,
În umbra cea veche din timpul rămas
În ochii mei cântă doar dorul de tine
Și-n suflet îmi umbli printre ruine.

Tăcerea crește între noi,
Când frunza arde-n pașii moi.
Vreau doar speranță când respir,
Când toamna-și plânge abitir

Pe marginea inimii stă o tăcere,
Și-n umbra ei se frânge o durere,
Din amintiri se naște acum un ecou,
Ce cade-n abis, ușor, tot mereu.

În ochii tăi se-ascunde o mare de lumină,
Și timpul se oprește mereu cu-aceeași vină.
Din ei răsar amurguri, se nasc tăceri de vis,
Și sufletul meu arde din stele și abis.

Tăcerea unui gând se naște din durere,
Când sufletul se-ntinde în două emisfere.
Pe tâmple trece vântul și timpul obosit,
Și-n mine stă o toamnă ce n-a mai înflorit.

Pe foaia cea albă cad stropi de visare,
Ce aprinde în mine o dulce chemare.
Cerneala să curgă pe foi în neștire,
Să tremure versul scris cu iubire.

Îmbrățișează-mă când norii cei grei mă dor,
Când pașii mei se pierd spre înaltul cer în zbor,
Când frigul lumii mușcă în taină din obraz,
Și-n suflet plouă iarăși, mereu fără răgaz.