Roryta - creaţii proprii

Se-nalță-n abur dimineața,
Și-mi curge dorul pe podea,
În mâini îmi tremură viața,
Și-n ceașcă-mi freamătă-o cafea.

Pe norii de argint ce zboară înspre tine
Mi-e lacrima în gând și dorul în suspine
Apusul îmi vorbește în suflet și în minte
În întrebări nespuse, dar și în necuvinte.

Sub pădurea tăcută departe de lume,
Se-aprinde un foc ce nu are nume.
Din jarul lui roșu se-nalță mereu
O tainică șoaptă, un vechi ecou.

Sub umbrela unui apus ruginiu,
Trece-un vânt ce suspină târziu,
Pe-o frunză se-oprește ușor,
Un veșnic suspin de dor.

Mi-e dor de tine-n miez de noapte, când stelele-s în zbor,
Când luna varsă peste gânduri lumină și fior,
Când brațele-mi, rămase goale, te caută-n tăcere
Și glasul tău se-ntoarce-n șoapte, duioasă adiere.

Ne frângem în toamnă și în vechea tăcere
Pe străzile pustii ne pierdem acum fără glas
Prin noi se strecoară o suavă plăcere
Până-n ultima clipă, până-n ultimul ceas.

În colțul serii tremură-o privire,
Și o romanță lunecă pe strune,
Un chicot se aude ca o tânguire,
Și-n ochii tăi dorința ne supune

Se-nalță fumul peste seară
Din jar arzând ies iar scântei,
Și râsete-n văzduh coboară
Din gașca lor de tinerei.

Stropi cad pe-asfalt, răsună-n ritm,
Se joacă haosul-n sublim.
Sunt râsete-n potopul gri,
Și cerul plânge-n tonuri vii.

Prin frunze grele foșnetul mă cheamă,
Se aprinde-n piept nesățioasă foame.
De dragoste, de vânt ce-adie-n teamă,
De încăpățânarea vieții ce n-adoarme.