Roryta - creaţii proprii

Apusul se lasă încet peste grădini,
Lumina se revarsă printre tulpini.
Umbre se întind peste câmpul uscat,
Tăcerile-nsuflet mereu le străbat.

Tăcerile se-aștern în pridvor,
Și-n vânt se leagănă o frunză,
Se-mbină timpul cu un dulce dor,
În vindecare timpu-i ca o pânză.

O frunză cade lin pe ram,
Și-ntr-o tăcere iar eram
Ecou care răsună-n zori
În versuri pentru scriitori.

Pe cer de seară, trist și lin,
Se stinge iar un vechi destin,
Un fulg de stea e mai puțin,
Care se pierde-ntr-un suspin.

Focul în vatră arde-n tăcere lină,
Și zorii apar peste câmp de lumină.
Răbdarea ne-arată frunza ce se-aprinde,
Încrederea crește și dorul nu se stinge.

Te caut în lumina care se mai destramă
Pe ulițe cu frunze, în vânt, dar și-n tăcere
Căci toamna care vine își poartă a ei năframă
Și gustul ei devine o dulce mângâiere.

Iubindu-te pe tine simt inima cum arde
Și stelele-mi sunt dor în mii și miliarde
De străluciri topite în suflet chinuit
Cu-o dragoste ce arde în mine tăinuit.

Pe pagina albă se zbate un gând,
Și golul adânc răsună în mine,
Sub cerneală și dor simt fremătând,
Cum în mine se scriu clipe divine.

În pașii goi se-ascunde o-așteptare,
Un suspin blând se frânge-n amintiri,
Se scurge toamna-n ploi fără-ncetare,
Un cer se-ntinde doar în rătăciri.

Să ne iubim galactic, fără teamă,
Cu stele-n ochi și cerul pe cuvânt,
Să nu ne prindă timpul de aramă,
Ci zborul nostru-n vidul cel mai sfânt.