O ploaie măruntă-mi mușcă tâmpla vie,
Frigul mă strânge-ntr-o tainică magie.
Dorul tresaltă sub piele ca un ecou,
Amintirile cad în șoapte mereu.
Neputința-mi șoptește că totul s-a pierdut,
Și-o umbră plutește printre stropi de tumult.
Fiecare lacrimă e-un pas în zăpada de dor,
Sub umbrela cea udă, inima mi se frânge ușor.
Și dorul se răsfrânge pe geamuri plângând,
Iar frigul pătrunde în suflet legând
Amintiri care ard ca vântul în minte,
Cu-o neputință ce nu se spune-n cuvinte.
Sub vechiul ecou dorul tremură-n noapte,
Iar ploaia cea udă șterge pașii în șoapte.
Când frigul se frânge peste suflet și vis,
Îmi strâng amintirile din propriul abis.
vezi mai multe poezii de: roryta
Detalii poezie:
Distribuie pe: