Octavian - creaţii proprii

O rază de lumină
În geana dimineții,
O apă cristalină
Ce udă floarea vieții,

Printre frunze mari și ude
Stau ascunse zeci de dude
Roșii, negre și zemoase,
Ah, cât par de delicioase!

Ești mai sărac cu duhul
Sau ești un om deștept,
Ai inima de gheață
Sau simți o torță-n piept,

Nu mai e mult și o să pleci de tot,
Căci asta nu mai este lumea ta
Și-o să sădesc pe-al tău mormânt, socot,
O floare-albastră de nu-mă-uita.

Ne întrebăm, problema este veche,
Dar a rămas la fel de actuală:
Ne întâlnim cu sufletul pereche
În lumea asta atât de materială?

Pe firmament sunt mii și mii de stele,
Ce strălucesc din noapte până-n zori,
Dar tu ești mult mai mândră decât ele
Căci îmi aprinzi iubiri și-mi dai fiori.

Dă-mi, Doamne, putere mare
Însă una, cum să zic,
Să nu-mi pese de trădare
De avere, de nimic.

O, mamă, fără tine pământul e sărac
Şi chipul meu e-n lacrimi, nu pot să mă prefac,
Iar casa ta e tristă, căci tu erai stăpâna
Şi nu-mi răspunde nimeni când spun azi, „Sărut mana”.

Mă uit la ochii vii ce altădată
Erau umpluți de-o mare fericire,
La gura ce râdea înflăcărată
Rostind cuvinte pline de iubire.

Chiar dacă timpul s-ar opri
Și tot Pământul s-ar usca,
Chiar dacă zori nu vor mai fi,
Eu te voi aștepta.