Octavian - creaţii proprii

Îți fuge gândul undeva departe
Spre-acel loc magic din această lume
Cu ale lui canale întortocheate,
Veneția, orașul cu renume.

Pășesc pe un covor de frunze ruginii
Și mă strecor alene printre copacii goi
În minte-mi năvălesc cuvinte mii și mii
Pe care cu iubire ni le-am rostit noi doi.

Cât este ziua de lungă,
Că e soare, nor sau vânt,
Peste pârtii, peste strungă
Urci, cobori, plin de avânt.

Navighezi cu îndrăzneală
Străbați mări, străbați oceane
Și cu multă osteneală
Te ferești de ghinioane.

Ai aripi de vultur și-ți place să zbori
Că-i vară sau iarnă te plimbi printre nori
Aproape ți-e cerul albastru de sus
Iubești răsăritul, ești trist la apus.

E toamnă și se-ntunecă devreme
O lună fermecată e pe cer,
Ceva în noapte pare să mă cheme,
Și peste tot sunt umbre-n cartier.

O locomotivă-n față
Trage șapte-opt vagoane,
Înșirate ca pe ață
Și unite prin tampoane.

Zăbovești la semafoare,
Ești mereu aglomerat,
Ambalezi motorul tare
Și poluezi exagerat.

Conectat la două fire,
Consumând curent constant,
Circuli zilnic în neștire
Și-ai motor nepoluant.

Este vară, este soare,
Păsările ciripesc
Inima în piept tresare
Când în ochii tăi privesc.