Pășesc pe un covor de frunze ruginii
Și mă strecor alene printre copacii goi
În minte-mi năvălesc cuvinte mii și mii
Pe care cu iubire ni le-am rostit noi doi.
E liniște deplină, doar frunzele foșnesc
Sub pașii mei pierduți, ce nicăieri mă poartă
Căci nu am niciun scop, doar vreau să-mi amintesc
Ce fericiți am fost și ocrotiți de soartă.
Căci nu ne-a dat averi, ori viață-n mare stil,
Onoruri fel de fel sau falsă măreție,
Însă ne-a dăruit un minunat copil
Cu mult mai prețios decât o bogăție.
Iar când vom fi bătrâni, nu are importanță
De va pleca în lume și singuri o să fim,
Căci ca orice părinți, vom mai avea speranță
Să-l mai vedem o dată 'nainte să murim.
vezi mai multe poezii de: Octavian
Detalii poezie:
Distribuie pe: