Octavian - creaţii proprii

Același soare vesel mă răsfață
Și-și prinde raza caldă-n părul meu,
Aceiași nori se-ntunecă la față
Și plouă așa cum a plouat mereu.

Pe soare, pe zăpadă, pe furtună,
Am străbătut un drum atât de lung...
Ne-am bucurat de toate împreună,
Acum stau lângă patul tău și plâng.

Vălătuci de fum coboară
Dinspre satul amorțit,
Ninge cu fulgi mari afară
Și pădurea a albit.

Mă prosternez în fața poeziei,
Că nu-s din firea mea infatuat,
Și-aș vrea să-mi dau măsura măiestriei
Făcând un mic poem mai rafinat.

Ai adormit la pieptul meu, ca un copil,
Și te veghez cu grija cea mai mare
De parc-ai fi un vas de porțelan fragil
Lucrat cu grijă și îndemânare.

Brumărel a trecut iute,
Alergând prin calendar,
Și-a venit de pe la munte
Veștejitul de Brumar.

În vârf de munte liniștea-i adâncă
Urcușul nu mai pare atât de greu,
Iar dacă șezi în tihnă pe o stâncă
Te simți apropiat de Dumnezeu.

Ascunsă undeva, într-o cutie
Plină de praf de-atâta neumblare,
Stă cumințică o fotografie
Pe care am iubit-o cel mai tare.

Sărman poet, ce s-a întâmplat cu tine,
De ce te străduiești mereu să scrii,
Atâta timp cât ştii şi tu prea bine
Că nu te îmbogățești din poezii?

Dac-aș fi un pictor
Știu că zi de zi
Te-aș picta pe tine
Doar în culori vii.