Octavian - creaţii proprii

A rămas o bătrânică,
Necăjită, fără carte,
În sătucul de pe coastă,
Căci copiii sunt departe.

Îți las, copile, nu pământuri, case,
Mașini de lux, bani mulți, bijuterii,
Tablouri ce în lume sunt faimoase,
Ci felul meu cel simplu de-a trăi.

Din tot ce-am fost eu pe pământ
Rămas-a umbra din mormânt,
O amintire de-altădat'
Și-un nume scris pe-un lemn uscat.

Așa cum vrăbiuța ciripește,
Iar ciocârlia cântă-n orice vreme,
Așa cum guguștiucul gângurește,
Îmi cânt și eu amarul în poeme.

Cât de blândă-i adierea
Primăverii care vine!
Ne așteaptă mângâierea
Unor zile mai senine.

În dumbrava însorită
Cântă păsările-n cor
Creanga e înmugurită
În văzduh nu-i niciun nor.

Se-ntorc cocorii, pentru-a câta oară?
Cu o nădejde nouă în priviri,
Străbat văzduhul, cu-aripa ușoară,
În șiruri lungi, grăbite și subțiri.

De plictiseală sau din nepăsare,
Nu e o scuză sau un vechi refren,
Aflându-mă într-o gară oarecare,
Mi-am luat bilet pentru-acest unic tren.

Vântule, nebunule,
Unde fugi așa grăbit
Străbătând întreg Pământul
Din apus la răsărit?

Mă mistuie un dor de libertate
Să nu depind de nimeni și nimic
Să fac numai ce vreau, dar cu dreptate,
Și până sus la cer să mă ridic.