Gerra Orivera - poeziile altor autori

Mă dilat - și umplu spațiul convențional dintre oameni.
Ca să se răzbune, încearcă să mă strivească, dar
oricum, sunt obligați să se frece de mine,
– iar dacă mă dau brusc la o parte,

Se sperie de mine pentru că sunt firesc.
Dragostea îmi izbucnește în mimică,
revolta mea face gesturi,
sunt în spăimântător, nu disimulez

Mă privește din prezumtive portrete
cu părul îmbrăcându-i capul ca o orgă moale:
nici nu știu dacă ale lui sunt aceste cilindrice bucle de argint,
căci, iată, nimeni nu știe în ce loc s-au răspândit în pământ

Marile viraje pe care le descriu
în mediul ambiant, având grijă
să nu lovesc cu fruntea păsările, scaunele,
plantele curbate, dar necruțătoare

Pe-un cal orbit de zăpadă
goneam fără șa
prin câmpie prin noapte.
Spre calul meu negru și orb,

Apoi au strâns totul și au plecat alergând,
ieșind din noapte și din acel decor în care
tablourile se refăceau încet; reapăru întâi
conturul fosforescent al pisicii,

Și muriră lupii,
și se topiră zăpezile.
Atât de repede se petrecuse totul,
încât nimeni n-ar fi zis că a trecut pe acolo

Modul de viață al frigului
dă o ciudată impresie de ordine.
De fapt, sub liniile convenționale,
bănuiesc o mișcare sălbatică,

Mă cuprinde frigul, în decor,
deși s-ar părea că eu sunt depozitarul frigului,
așa cum umblu, saturat de sublim,
ca de o zăpadă compactă,

În clipa când limba șarpelui se despică,
se face frig.
Frigul e rezultatul divergenței.
De câte ori întind mâna – ceva se dă la o parte,