Gerra Orivera - poeziile altor autori

I-am văzut prin miezuri de pâcle în hățiș.
Iată-i! nu adastă nici pentru dragoste, nici pentru întristare.
Totuși ochii le sunt ca ochii Fecioarei pentru îndrăgostiți.
Când cerbul alb zbucnește de unde era pitit

„Lapo rămâne-n urmă, Dante la fel,
O, aș străbate mări singur cu tine!
Nu-mi vorbi vorbe de amor, nu scripcăreală,
A mea este corabia, iar marfa a ta,

„Cum nu mai sunt în omenesc, de ce ar trebui
Să mimez umanitatea ori să îmbrac straiul fragil?
Oameni am cunoscut și oameni, însă nici unul
Care s-ajungă esență atât de liberă, ori să devină

Hei, față stranie de-acolo din oglindă!
Hei, tovarăș desfrânat, Hei, pâine sfințită,
Hei, bufon al meu bântuit de tristeți,
Care răspuns? Hei, voi, miriade

Lumina-i împodobea grația și sălășluia
Printre orbi ochi și umbre-n formă de bărbați;
Iată cum lumina în cântec ne topea.

Aici fă ca mila ta, Persephona, să se țină tare,
Tu, Pluto, nu veni aici cu sporită asprime.
Atâtea multe mii de frumuseți s-au dus pe Avernus,
Îngăduiți una să rămână deasupra cu noi.

Toată noaptea, și așa cum vântul se culcă printre
Chiparoși, se culca el,
Fără să mă strângă-n brațe decât ca aerul ce mângâie
Pe cineva aproape, ori cum petalele florilor în cădere

Odihnește, Stăpâne, căci suntem ostenind, osteniți
Și simțim curând degetele vântului
Peste pleoapele ce se-ntind deasupră-ne
Ude și plumbuite.

Către fecioară
Marea era o pajiște albastră,
Plină de oameni mici și spumos
Cântând.

Se auzeau șoapte în vânturi:
„La revedere! La revedere!”
Voci mici strigau în întuneric:
„La revedere! La revedere!”