Dorurot - creaţii proprii

Miroase a dulce fân cosit,
Și-i iz de clorofilă,
Iubito, vino la citit
Amorul câte-o filă.

Tu din ultima-Ți suflare
Giulgiu alb lași prin cireși,
Pui staminelor izvoare
Și gherghef de nectar țeși.

Au scris voința noastră zeii c-o peniță
Ce-ntunecă vederea cu risipiri de tuș,
Planeta noastră-i veșnic orbită muceniță,
Cerșind mereu canoane, cu palmele căuș.

Îmi răscolește luna
Sipetul cu-amintiri,
Visări adun cât duna,
Deșerte amăgiri...

Mă-nchin la tine, mamă!
Duioasa ta privire
Pășește lin din ramă,
Nu ești doar...amintire...

Bulgări de-azur ce vă negați sorgintea,
Născocind noroaie în calea-mi spre Eden,
Bici nemilos de azi îmi va fi mintea,
Iar pleoapele-n pupile, noaptea ce-o aștern...

Îți amintești iubito,
Deșertul nesfârșit,
Pe drumul numai dune
De-nșelător nisip?

”Lacul codrilor albastru”
Fură lunii crinolina,
Spre luceafărul sihastru
Sălcii își rotesc tulpina.

Azi tăcută-i empatia ca firava lumânare,
Strâmbă, cumpăna dreptății nu e ca cireșii-n floare...
De ce oare-i diapazonul doar în pliscuri de bancheri
Iar orchestrele vând arii de satrapi și de hingheri?

Îngrijorată marea ne ceartă cu nisipul
Că nu stăpânim vântul ce piaptăn-al ei val,
Îngândurați Carpații în râuri își plâng chipul
Și-ngrijorarea cântă pe-al pietrelor chimval...