Dorurot - creaţii proprii

Afară-i vânt prin frunze și-i vânt prin amintiri,
Căci frunze au fost și ele sub timpul care-a curs,
Vin cele mai dragi chipuri și-ncearcă un recurs,
Brăzdar arând adâncul pe-ogorul de simțiri.

Se sapă-n orașe mormintele noi,
Paralizia-i totală sub ghilotina fricii,
Chiar ploaia când cade coboară noroi,
Pădurea-i vrăjmașă de spaima urzicii.

Când soarele tivește zarea
Cu brâul violet și somn,
Pe viu s-așterne nemișcarea

Cum pui piatră peste piatră, un pârâu când vrei să treci,
Așa lumea adorată, cartea-ți dă, dac-o citești....
Despre cum a fost odată, cum va fi sau ce-i acum,
Adevăru-l desconspiră... cartea - sora ta de drum.

Fir de nisip în vânt sunt Doamne
Sub sfântul tău tavan albastru,
M-ascund ca-n puf de pene albe,
De focul viu, lumii pilastru.

Unde se-avântă visele toate?
Unde iubirile cuib își clădesc?
Unde blestemele negre dospesc?
Unde-i comoara din rugile-nalte?

O, Doamne, toamna asta cu cât e mai frumoasă
Ca toate celelalte de dinaintea ei,
Cu-atât mai multe vise mă prind ca-ntr-o mătasă
Și doru-mi taie-n suflet păienjeniș de-alei!

Ruginii sau roșii, frunzele în toamnă
Ne măsoară vremea pe tăcute.
Vise spulberate, speriate ciute,
Ne coboară-n suflet bătrâneți nu teamă...

Cu genunchii goi prin spini, urc la tine poezie,
Bântuit, ca tot românul, de-a zicalei frenezie!
Poarta ta, cu nestemate din tezaur moștenit,
Cununând vechiul cu noul, mă trudesc să o deschid.

Cine colorează cerul violet
Când coboară peste zări, apusul?
Cine naște stelele discret,
Ca să lumineze Nepătrunsul?