Dorurot - creaţii proprii

Fiind copil,iubeam ,pădure,
Mirajul tău,răscolitor!
Crescând bărbat,iubeam,femeie,
Ochii-ți, izvoare pentru dor!

A vibrat tot cerul ,s-a rostogolit secunda,
Umilită iarna s-a ascuns la poli,
Din astral speranțe își revarsă unda,
Crește,urcă seva în copaci și-n noi.

Zăpada-i spulberată,câmpia-i toată răni,
E crivăț până-suflet, tristețea cere vămi,
Singurătatea-ntinde pe lume cinic voal,
Din hăuri, aprig vântul, amenință prin geam...

Intâi când ai privit-o, și timpul s-a oprit,
Privirea ei senină, din petece de cer,
Era o primăvară, pe-un mugur înverzit,
Era precum lumina, ajunsă-n colț stingher.

Pluteam!Era muzică ori dans?
Sfere ,roiuri în balans
Pe spirala unei scări...
Porți deschise-n câte zări?

Se sapă-n orașe mormintele noi,
Paralizia-i totală sub asuprirea fricii,
Și ploaia când cade, aduce noroi,
Pădurea-i vrăjmașă de spaima urzicii.

Mamă, inima mi-e arsă,
Pune luna-n fir să-i țeasă,
Din satin ,un văl bogat
Pentru jaru-n care ard!

Noapte dragă așteptată,
Cu speranțe de schimbare,
Clopoței, nou an tresaltă,
Fericirea e în zare...

Din cosița neagră a nopții,
Palidă ca-ntotdeauna,
Risipind argint din șorțu-i
Zornăia la geam iar luna.

„Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri”,
Mărgele din șiragul de viață ce s-a scurs,
Scântei din rugul vieții, secret și nepătruns,
Trecutul reînvie, salon de albe chipuri.