Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Când mai vii, să m-anunți, Luna Plină s-o chem
Ca să pot desluși tot ce-n vise îmi dai,
Să-ți văd pașii plutind ca un vers de poem
Pe un țărm devenit colțul nostru de Rai.

Se așternuse ceața-n jurul meu
și nu vedeam de-i cerul plin de nori,
sau dacă, pe alei, sunt trecători,
ori singurul pierdut în ceață-s eu.

Văzuse într-o zi cum se deschide
O ușă ce-i era atunci străină
Și-n pragul ei, privirea ei divină
A coborât spre drumul vechi, de țară,

Cerea venirea nopții așteptare
Și-o așteptam pășind pe timpul meu
Cu pasul apăsând pe clipe, greu,
La țărmul plin de urme de uitare.

Mai pot vedea, în verde, cum viața mai răzbate
Prin zilele ploioase aduse de brumar,
Dar arborii suspină și ramul lor se zbate
Sub vântul ce lovește și nori pe cer apar.

Dacă vântul toamnei a venit cu norii
Gata să-și reverse ploile-n visări,
Gândul meu tresare și, de apăsări,
Trece și aleargă-n țărmuri iluzorii.

Se ascundeau în pliurile nopții,
nedeslușite și părând mai reci
decât un gând pe lângă care treci
cu pași tăcuți, ce nu se-opresc în loc,

De mi-ai fi tu umbră

De mi-ai fi tu umbră și m-ai însoți,
Te-aș păstra aproape-n zilele-nsorite

Străluceau pe ape zâmbetele Toamnei,
Zâna care-mbracă viața în culori
Vii și nevăzute în singurătatea
Ce provoacă-n suflet valuri de fiori.

Azi mă voi cufunda în umbra Lunii,
Iar craterele ei nu vor mai fi
Mistere-n rotunjimea care-mbie
Să o dorești în fiecare zi.