Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Privește! Ce nor s-a ivit!
Îmi pare că poartă secunde
Ce-au fost și se-ndreaptă spre unde
În care să-și afle sfârșit.

Cenuși de veșnicie

Mai cade câte-un înger din înalt,
Cu aripi în cenuși de veșnicie

Sonetul gândurilor interzise

Astăzi trec hotarul lanului de grâu,
Trec de maci, de drumuri, trec de orice gând,

Într-o zi a căzut o sămânță din cer,
și-a-ncolțit, și-a crescut, și-a-nflorit mai târziu,
și nimic nu era decât floarea mai viu,
mai frumos, mai firav, cu parfumul mister.

Îmi amintesc o plajă de-altădată,
Cu urme ale pașilor desculți
Pierzându-se în noaptea înstelată.

- Nu-i spune! Nu-i spune! – șopteau pe la spate
acei ce știau că-i un suflet fragil
ce crede în oameni cu naivitate,
și-n dragoste crede, și-n traiul umil.

A fost o atingere fină,
Urmată de-atingeri de gând
Și vise, apoi, ca și când
Veneau cu aceeași lumină

Când urc spre cer, mă simt mult mai ușor
Și mai puternic. Vis mă simt și gând;
Sunt vânt, furtună, sunt întregul zbor
Al clipelor ce pleacă, rând pe rând.

Dacă-mi intri-n visuri, vino pe-o cărare
adâncită-n umbra arborilor-gând
ce-au atras din ceruri stropii de iertare
și-au crescut în tihnă, liniști ascultând.

Prin gândul meu, e tușa care-n vis
Mi-a dezvelit făptura ta divină
Când, parcă într-o joacă, și-a permis
Privirea-mi, pentr-o clipă, s-o rețină.