Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Te simt prea singură, și-mi pare rău
că viața ta, atât de împlinită,
te-a abătut, cumva, din drumul tău,
pe o potecă tristă, ocolită.

Am plâns destul. De-acum, inelul tău
pe care l-am purtat atâta vreme,
va fi eliberat de rolul său,
căci viața înapoi vrea să mă cheme.

Privești spre depărtarea mea, sau zarea
la care numai gândul tău ajunge,
iar pentru mine-i un abis în marea
neliniștei ce inima-mi străpunge.

Se-aude un strigăt venind dinspre cer,
sinistru în noapte și-n liniștea ei,
ce pare să-ncheie un dans –derniėre-
c-un ultim adio spre vechi odisei.

În lumea din margini de lume,
că-i noapte sau zi … hoinăresc,
iar gândul, un pegas anume,
mă poartă în zboru-i ceresc.

Era o seară cum puține-au fost
pe lacul ce, sub sălcii, picotea,
iar noi, îndrăgostiți, voiam ceva
cu care să-ntregim amorul nost.

Iubita mea, de voi pleca vreodată
vei fi în inima și-n gândul meu,
iar dacă pentru tine-ar fi prea greu,
îți voi lăsa zălog iubirea-mi toată.

Ne-am furișat, iubito,-n seara cea
în care luna mi-a zâmbit, golașă,
pe o potecă ce părea c-avea
chemarea glumei care se îngroașă.

Iubirea ei ... se-ascunde în falduri de mister,
fugind cu amintirea din vremea ce-a apus;
Iubirea lui ... așteaptă, de dincolo de cer,
ca norii să dispară, cu tot ce i-a adus.

La colț de stradă, poate o răscruce
în viața ce credea că a învins-o,
mi se părea că mâna ce-a întins-o
s-a smuls din cuiul ce-o fixa pe cruce