Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Amintirile mele sunt vii
și au prins rădăcini într-un loc
unde,-atunci când apune o zi,
ce a fost mai frumos îmi îngrop.

Dansez printre frunze căzute,
dansez într-un hohot de râs,
dansez pe uitări așternute,
privind spre un dulce surâs.

Tu îmi îmbraci orizontul în negru,
imnuri de îngeri devin tânguiri,
zilele mele mai cer păsuiri,
sufletul, singur, rămâne integru.

Tu știi că plânsul mării e valul care curge
pe țărmul ce devine, treptat, nesimțitor
la apa ce nu-l mișcă atunci când îl parcurge,
ca lacrima obrazul obișnuit cu dor.

Am pus un semn de carte între clipe
pe care-aș vrea să le citesc din nou,
atunci când voi dori să se-nfiripe
din picături de vreme, un tablou.

Am fost, preasfinte, într-o cruciadă
în țări păgâne – cum le ziceți voi –
și multe trupuri am făcut să cadă
în anii tineri, dați pe un război.

Sunt regele negru pe-o tablă de șah,
Păzit de oșteni ca un mândru rajah,
Am turnuri în jur, iar nebuni printre cai
Se mișcă-n zig-zag într-un jalnic alai.

E doar un salon și e gol,
dar totu-i scăldat în lumină,
căci ziua, cu milă creștină,
a pus peste el monopol,

Potecile noastre,-ntr-o zi,
au fost observate de Soare,
iar el, pentru-a lui desfătare,
cu raze-a-nceput a glumi:

Te-am așteptat de-atâtea ori să vii
încât și timpul mi-e prieten bun,
chiar dacă se oprește când îi spun
să se grăbească-n clipele pustii.