Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

S-a lăsat tristețea ca o ceață grea,
Aducând a brumă, a coșmar pornit
Spre o lume-aleasă pentru-a înșira
Pași de noapte aspră-n visul chinuit.

M-aș face cărare, să-ți fiu sub picior
ca tremurul frunzei ce-n roșu-aprins
e toată cuprinsă de-un straniu fior
când vântul o vede și pare surprins.

Acolo unde ploaia se-ntretaie
Cu licărirea nopții-n stele reci,
E colțul unde vechile poteci
Ne potoleau a inimii bătaie.

Ruginiul ei îmi pare
zămislirea, în apus,
a luminii unui soare
cu iubirea mai presus

Părea că-n ziua-ceea își serbau
Ivirea-n muguri înșirați pe ramuri
Din primăvara plină de balsamuri
Și de cântări ce tocmai se-întorceau.

Acolo unde stâncile coboară
Și-n apa de izvor se oglindesc,
E-o pace care-n suflet se strecoară
Cu razele ce liniștea sădesc.

Ești doar o frunză neajutorată
Purtată prin curenții unui râu,
Lovită, zdrențuită, resemnată,
Târâtă în al valului desfrâu.

E timpul! – spuse ploaia într-o zi
Prin stropii toamnei deveniți mai reci
Decât atâtea gânduri ce-or veni
Când se vor stinge vechile poteci.

Înaltul de peste coline
E prins în rafale de vânt
Ce uită că cerul e sfânt
Și nu vrea nimic să-l întine.

(După George Coşbuc - Numai una)

Pe umeri încă are grâu,
Căci pofta n-a ținut-o-n frâu;