Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

În apa din izvorul nemuririi,
Se-adună-atâtea visuri din trecut
Încât devine împotriva firii
Să mai păstrezi din cele ce-au durut.

Privești ninsoarea de afară,
Iar gândurile toate-ți ning,
Plutesc prin amintiri, se sting
Și-ai vrea ca fulgii să nu doară,

Firavul gând al clipei care trece
în universul celei ce va fi,
s-a tulburat și-a hotărât să plece
spre zori tiviți cu-argint, ce vor veni.

Când pe dansul nopții se aștern secunde
care-aduc sărutul viselor în doi,
simți cum taina vieții-n suflet îți pătrunde,
îndreptându-ți pașii către cânturi noi.

Peste-un deal și-o vale, se-abătuse-n zori
Frig ce rătăcise-n lungă căutare
Printre stânci de munte și-n adânc de nori,
Prin lăcașuri unde nu pătrunde Soare.

Cad clipele de iarnă, cad ușor
Pe gânduri învelite în omăt
Și vor tăcere, dar în jurul lor
Se-aud ecouri de intens desfăt.

Sălbăticiunea care-mi dă târcoale,
nu are formă și, cu niciun chip,
nu pot s-o prind, cu ea să înfirip
un dialog, un cap de pod, o cale.

Știam că te întorci. Cum ai putea
să nu simți pe obrajii tăi cum vântul
îți curmă, prin sărutul său, frământul
și te-nsoțește cu iubirea sa?

Vorbeam cu Bonaparte, într-o zi,
Ca doi amici (pe-o bancă, la spital) …
Discursul nostru existențial,
Se poticnea-n “to be, or not to be”,

La cheul unde se-amarează vase,
Voia să folosească o frânghie
Să-și lege, între iahturi arătoase,
Bărcuța cu aspect de jucărie.