Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Când fluturii din ochii tăi zburau
Tivind cu aripi marginile lumii,
Ți-ai risipit cerneala pe antumii
Ce cuprindeau străini și se grăbeau.

Pribegeam prin ere, căutând lumina
Care să-ntregească scânteierea mea,
Biată licărire ce putea scădea
Colindând eterul, negăsind grădina,

Copacii cu frunze–șuvițe de nori
Sunt martori ai nopților care mă trec
În lumi depărtate de pași muritori,
Cu îngeri cântând și cu zei ce petrec.

Se-nsera, m-așteptai, apăream surâzând,
M-alintai din priviri, te iubeam și mai mult
Când, sub stelele reci, mă lăsai să ascult
Pași de suflet robit, trupul tău străbătând.

În ținutul alb, de gheață,
Ramurile-s covârșite
De un frig ce nu permite
Nicio urmă de verdeață.

Dac-ar fi zăpadă, poate-aș zice “Hai
Să ieșim afară, să ne mai plimbăm
Ca în primăvara când ninsori de mai
Ne făceau petale albe să călcăm!”.

Lacrimile iernii se presară-n lume
Într-un dans frenetic, înălbind poteci
Fără să aleagă, făr-un scop anume,
Fără să întrebe-n rece de le-întreci.

Într-o zi când Toamna se-alinta-n oglindă,
Mi-am trimis privirea chipul să i-l prindă
În strânsori de raze-nchipuind o plasă
Trasă-adânc în suflet, să îi fie casă

Bate vântul toamnei peste mărăcini
Încurcați în plasa firelor uscate
Ale unor ierburi morții-amanetate
Și lăsate-n voia brațelor cu spini.

Mi-aș lega de cer privirea
și-ntinzând spre el o mână,
l-aș ruga să îmi rămână
mai senin decât sunt eu