Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Întinde pasul, toamna. Septembrie s-a dus
Și norii ne-mpresoară. Pe frunze s-au depus
Mici pete de rugină ce cresc din zi în zi
Și le anunță somnul din timpul ce va fi.

Mai trec pe strada ta, din oră-n oră,
Sperând să îmi apari, să te mai văd,
Închipuindu-mi locul o agoră
C-un viitor pe care-l întrevăd.

E-un susur al toamnei grăbite,
Sunt nori hotărâți să coboare,
Cadența e-o simplă-ntâmplare
În pași de culori diferite.

Te invit la un dans cum nicând n-ai dansat,
Pe un ritm fabulos, pași purtați prin decor
Mai intens chiar decât prin tornadă un zbor,
Mai plutind când, pe sus, te ridic încântat.

Cuprinde-mi, toamnă, visul într-un cântec
Purtat în vânt de frunze-ngălbenite
Ce-și mor dorințele și cad, grăbite,
Din ramul părăsit cu un descântec.

Ce bine c-am scăpat de spaniolul
De care-mi tot zicea! S-a terminat,
Dar cum să scap? Acum de-un altu-am dat,
De ard precum, prin mațe, alcoolul.

Îmi laudă mereu un spaniol,
De o privesc în suflet cu obidă,
Că n-are-acela farmec de coridă
Și sunt convins că are … capul gol.

Că mâine-i echinocțiu, mi-amintește
De-o altă toamnă: cea în care-a fost
Să îmi aleg o stea ce strălucește
Și are-n cerul meu același rost:

Se adâncise-amurgu-n umbra lungă
A unei nopți ce-avea să mă cuprindă
Cu tine-n dans, în suflet să-mi aprindă
Dorința pentru clipa îndelungă.

Doar păsările mai puteau ajunge
La turnul din cetatea dintre stânci,
Ei reușind orice dușman s-alunge
Cu arme ori, ades, c-un singur brânci.