Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

O fluturiță din zăvoi
A întâlnit un fluturoi
Pe care îl știa demult,
Din vremea marelui tumult

Îi vedeam mergând de mână,
El – de-o vârstă, ea – juma,
El stâlcind-o pe română,
Ea, româncă, tot așa.

Era copac odată și-a căzut
Când vijelii pornite din senin
L-au doborât, scutindu-l de un chin
Ce-n seva lui creștea și-ar fi crescut

E-un cimitir cu cruci din plastilină,
Dar trec pe-acolo mulți și se închină
Culorilor ce-n lipsa unui har
Își cred stridența unicul altar.

Culoarea se-ascunsese de lumină,
Lumina se-ascunsese de un gând,
Ningea domol și nu era deplină
Nici ziua ce trecea, agonizând.

Prin gânduri am spre amintiri o punte
Pe care-o trec adeseori zâmbind,
Căci ea mă duce-n timpuri ce se-ntind
Pe ani ce n-ar putea să mă încrunte.

M-adăpostesc de frigul de afară în fața focului din șemineu. Mă aștepta, de-un timp, fotoliul meu și-a vrut să vadă, iar, cum timpul zboară. Am răsturnat clepsidra iar și iar, să-i fac pe plac și lui, părându-mi mie că-i timp ce trece cu melancolie spre lumea-n care a plecat gerar.
Era într-adevăr, în atmosferă, ceva ce semăna c-un freamăt vag al clipelor sub vraja unui mag, iar liniștea părea că-i mesageră.
Și pleoapele-mi erau, cumva, vrăjite, căci se lăsau în susurul de șoapte să cadă ca în visele de noapte sau ca-n acele clipe obosite ce mai apar, de-un timp, la câte-un ceas pe care îl aștept cu bucurie, gândindu-mă la visul ce-o să-mi fie, în oboseala zilei, scurt popas. Iar susurul acela, ca prin vise, a devenit povestea din deșert pe care mi-o spunea, în ritm alert, nisipul cel cu zările închise.
Era povestea unui beduin ce rătăcea în iadul din Sahara și mai privea, din când în când, brățara tocmită-n depărtatul loc străin.

Prin întunecimea visului de ieri,
Străbăteam pustiul iadului marin
În căuș de valuri provocându-mi chin
Când scăldau, sărate, răni din vechi dureri.

Pădurea-n care păsările cântă,
e rece-acum, în iarnă,
e-nghețată,
dar ele vin,

E foarte frig pe drumul care leagă
prezentul cu o parte din trecut,
și-i alb în jur, și-s gânduri ce-ar fi vrut
spre viitor o cale să aleagă.