Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Ai adormit, prințesa mea? Visezi?
Ești obosită după greul zilei?
Aș vrea să intru-n visul tău, să vezi
plutirea prin înalturi a acvilei.

Din brațele visului meu, fericită,
privești înspre cerul pierdut în culori
ajunse acolo din câmpuri cu flori
plutind prin pădurea ce pare vrăjită.

E-o zi mohorâtă de toamnă,
cu frunze ce cad în tăcere,
iar ploaia și frigul te-ndeamnă
să vezi doar a vieții durere.

Fiorul violinei 11 oct

Fantome din trecut dispar îndată,
se-ascund cu teamă-n lumea lor, din care

Tu, dragul meu, mi-ai scris și ai riscat,
iar eu, citind, îmi dau, acum doar, seama
că amândoi, din timpul de-altădat’,
simțim la fel, dar vezi și tu că teama

M-am hotărât să-ți scriu și să îți spun
ce buzele-mi nu vor să îți declare,
căci doar când mă privești nu se supun,
iar neputința lor , de-un timp, mă doare.

Și-acum visezi, dar visul ți-e schimbat:
te-avânți prin nori c-un strigăt de plăcere,
de parcă nu-s aceia ce-ai scăldat
în lacrimi izvorâte din durere.

A fost, pe vremea dacilor, o zi
în care, din tărâmuri depărtate,
de care nimeni nu se-arat-a ști,
au apărut ființe mai ciudate

M-ai așteptat, pe drumul tău spre munte,
privind spre orizontul nesfârșit,
iar gândul tău a construit o punte
pe care, înspre tine, am venit.

Pe aripi de zări, uneori,
sau, poate, pe-un nor călător,
apar, producându-mi fiori,
imagini c-un vultur în zbor.