Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Nu știu cum ai făcut, ce mi-ai trimis,
de m-am oprit pe loc și te-am privit
cu ochii mari, încremenit, uimit,
căci nu puteam să cred: erai un vis?

Muzica stelelor 18 sept

Erai pe malul mării și dansai
atât de singură și de pierdută

În umbra ta, se mișcă, valuri-valuri,
lucind alene, gânduri ce-mi apar,
te-nvăluie-n priviri și-apoi dispar
în lumi nedeslușite, prin portaluri.

De pleci sau vii, acum nu mai contează!
Când intri-n inimă, nu poți ieși
Chiar dacă se întâmplă, într-o zi
Să simți că s-a sfârșit și ea cedează.

Sălbatic și rece mă cheamă
să uit, să m-ascund și să stau
în lumea acelor ce au
doar gânduri ascunse și teamă.

M-ai prins, recunosc, nici măcar nu mă zbat,
e caldă strânsoarea în care mă ții,
ți-e sete de mine, iar ochii tăi vii
sclipesc într-un verde atât de curat!

Corabia viselor mele mă poartă
pe mări liniștite și fără sfârșit,
urmând o cărare trasată de soartă
de când mie-n viață mi-am fost răsărit.

Aș vrea să pot să mă încred în tine,
să-ți cred orice cuvânt, iar tot ce faci
să-mi placă și să simt că-mi este bine,
iar tu, cu tot ce fac, să te împaci.

Sub cerul de sânge, îl doare
tăcerea, ca într-un mormânt,
a visului care s-a frânt
în vara ce plânge și moare.

Revii ades pe țărmul unde marea,
cu valuri tainice, mângâietoare,
alintă stânci a căror nemișcare,
e-o rugă înspre cer, voind salvarea.