Daniel Vișan-Dimitriu - creaţii proprii

Te știu acum! Era doar o pojghiță
acea răceală din privirea ta,
dar mersul calculat, ca de actriță,
te-a dat de gol rapid, iubita mea!

Dorințe, regrete, uitare,
se scurg printre gânduri și dor,
lovite de-o grea nepăsare,
în vechi amintiri care mor.

Sunt porți de suflet, porți de inimi, punți,
Ce-așteaptă să le treci sau să le-nfrunți,
Sunt porți ascunse între două lumi
Și altele, ce-ți cer să îți asumi

Ți-e dor de-acel albastru care-n noapte,
în lumea fascinantă, ireală,
cu simțuri noi, puternice și apte,
îți colorează visul de vestală.

Pe caii noștri, în galop,
în tropotit ca de potop,
zburam, cu pletele în vânt,
încrezători și plini de avânt,

Când ai plecat, luând cu tine visul,
cortina a căzut pe-o scenă goală,
din care dispăruse compromisul,
și-un ultim spectator ieșea din sală.

Ți-am construit castelul din cuvinte
pe care numai ție ți le-am spus,
dar, care-au fost, nu-mi mai aduc aminte;
știu doar că le-am șoptit către apus.

Te-ai izolat în inima pădurii
și ți-ai clădit din amintiri un scut
în fața unui unui vis necunoscut,
fidel iubirii și supus naturii.

Povestea lui n-a fost nicicând cântată,
fiind prea tristă pentr-acele vremi
în care bieții trubaduri boemi
aveau o libertate limitată.

Îți râd trandafirii-n fereastră,
iar Soarele-ți mângâie părul,
o pasăre cântă, măiastră,
iar tu … vrei să știi adevărul.