Solitudine
...
Bătrânul urcă greu, spre grota sa săpată
Sus, mai sus pe coastă, departe de lumea
Parcă tot mai jos, tot mai scufundată
În lutu-n care-și cată, nerăbdătoare, culmea!
...
Acolo îl așteaptă un pat din rămurele,
Din tinere lăstare de stejar și fag,
O icoană sfântă, un foc, niște surcele,
Și pe măsuță, boabe prinse-ntr-un șirag!
...
A plecat de mult din lumea zgomotoasă,
În liniștea naturii, unde-i așa bine,
O peșteră micuță i-a devenit casă
Și se simțea bogat cu-atât de puține!
...
Nu departe-n vale curge și-un izvor,
Un firicel zglobiu, limpede și rece,
Tocmai se-ntorcea cu apă în ulcior,
Gândindu-se la timp și cât de iute trece!
...
O singură dat-a auzit un mormăit,
Probabil vreun urs ce l-a avertizat,
A căutat alt drum mai ocolit
Și fără grabă, ușor, s-a îndepărtat!
...
Îi placea aici, în pacea din pădure,
Printre fagi, mesteceni și goruni,
Nu-i era ușor, dar nu-i părea prea greu,
Ce-aproape îl simțea pe Dumnezeu
Când la tot pasul, vedea numai minuni!
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Detalii poezie:
Distribuie pe: