Mi-e dor de cineva ca tine - Rolea Nicolae

Prezentul volum adună 242 de poezii cu temă predominantă dragostea. Se poate înscrie foarte uşor în categoria "cele mai frumoase poezii de dragoste".
Nu am publicat până acum, prezenta carte reprezintă practic botezul meu literar.
Despre mine nu pot să scriu mai multe aici, ci prin cartea scrisă se poate creiona o dimensiune mai precisă a sufletului meu, unde dragostea are mai multe forme şi dimensiuni. Aici se împletesc, până la confundare, dragostea faţă de sufletul omului şi faţă de sufletul naturii înconjurătoare.
M-am născut în Mehedinţi, mai precis în satul Bobaiţa, în locul unde Dumnezeu venea, ca un om obişnuit, să vadă şi el cum stelele, ah... stelele , se culcau în dudul din faţa casei mele alături de găini. Demult, tare demult, în timpuri scufundate-n veacuri de cristal, în faţa lui Dumnezeu s-au pus piedici sa nu ajunga la noi in sat. Diavolii, stihiile si alte forţe ale întunericului au făcut o râpă adâncă să nu poată veni Dumnezeu la noi. Nerăbdător să vină în satul meu veşnic plin de liliacul timpuriu, Dumnezeu a făcut un pod peste timp să poată trece de la El la noi. Lumea îi zice Podul lui Dumnezeu, amplasat în Ponoare. Pe acolo a venit la mine în sat să vadă.....dar ce n-a văzut, şi de atunci...n-a mai plecat! E la noi în sat. Uneori, cînd rîdeam cu glas tare în miezul nopţii, mama îmi zicea în şoaptă: taci mă, că doarme Dumnezeu!
Tot ce apare în carte este natural, fără falsitate. Nu pot să scriu despre sufletul omului sau despre sufletul satului unde m-am născut, dacă nu scriu curat. Nu pot să scriu dacă nu simt, dacă nu mă contaminez cu vraja farmecului din jurul meu.
De când m-am născut, am fost aruncat în natură. Mama spune că m-a născut pe 1 Martie, ziua când îi fătase o oaie. Mersese să vadă oaia dacă a fătat, când durerile facerii au lovit-o în grajd. Când a fătat oaia, m-a născut şi mama. M-a lăsat pe paie învelit în plapuma cerului plin de stele şi ea s-a ocupat de miel, să nu moară de frig. Acelaşi pat de paie l-am împărţit cu mielul la naştere. Ocupându-se de miel, era cât pe ce să mă uite pe o ramură de ger. Noroc cu moaşa satului care, fiind în vârstă şi cu vederea aproape pierdută, (a fost adusă în grabă de bunica să asiste la naşterea mea), s-a dus direct la miel, l-a luat în braţe şi a întrebat-o pe mama: e turc sau turcoaică? Aşa se numeau pe la noi copiii nebotezaţi: turc - dacă era băiat sau turcoaică - pentru fetiţă. Turcul era un fel de om de altă religie, adică o religie care era văzută cam rău. Ca religie sunt ortodox, nu pentru faptul că am vrut eu, ci aşa m-a născut mama. Mie mi-a zis că sunt ortodox şi eu nu am căutat, nu caut şi nici nu voi căuta să schimb această religie cât voi trăi. Bunicii mei erau ortodocşi, străbunicii mei erau la fel, şi, în mod inevitabil, aşa voi fi şi eu. De copiii mei nu garantez, pentru că nu am. Dar, cu siguranţă, dacă aveam, erau ortodocşi şi îl căutau pe Dumnezeu dincolo de hotarul până unde am mers eu să-l caut. Să nu fiu înţeles greşit: respect credinţa fiecărui Om, dar eu trăiesc în credinţa mea individuală, aşa cum a zis mama: mă, să fii Om, că te bate Dumnezeu altfel! Şi cum să mă bată pe mine Dumnezeu când eu mai beau câte o ţuică de prună cu El?
Cel mai mult mama pe mine m-a iubit, eu eram preferatul ei după găinuşe, după miei, după oiţe, după văcuţa cu ochii plini de umezeala cerului tăcut, după curci, gâşte, purceluşul cel neastâmpărat şi după Azorel cel ştrengar şi zbanghiu. Da, eu eram preferatul ei, după toate cele de mai sus. Dar eu m-am simţit iubit de toate orătăniile mamei, care nu mă dădeau de gol când mai făceam boacăne. Of, Azorel, dragul meu, fratele meu, stăpânul meu. Toată viaţa mea am să preţuiesc bucuria înflorită în ochii lui când mă vedea venind. Alerga, schelălăia, sărea, o tulea în stânga, brusc în dreapta, revenea la mine si se rotea prin faţa mea, apoi se tăvălea la picioarele mele. Eu, permanent, vorbeam cu el când îl vedeam aşa de bucuros. Îl strigam băiatul meu. Repetam cu glasul plin de frăţia dragostei: băiatul meu, băiatul meu, băiatul meu…. Şi, să fiu corect, l-am considerat un fel de stăpân al meu, pentru faptul că el - când plecam noaptea pe drumul plin cu stele - mergea în faţa mea şi era extrem de vigilent, ca un soldat. Eu am crezut şi cred şi acum că el era avangarda în deplasările mele prin sat, că era stăpânul, şi, de fapt, el mă proteja pe mine şi nu invers.
Pe tata nu l-am cunoscut (aveam doi ani când a pierit într-un accident). Mama-i Dumnezeul meu. Permanent m-a îndemnat (o face şi acum) să las cititul şi să mă fac om serios. Zicea cu glasul ei sfânt, de pâine caldă:

Haide, mamă, ieşi la treabă
Ca să vină vremea bună.
Ia lopata, fugi degrabă,
Dă zăpada de pe lună!


Ia şi târnul de nuiele,
Fugi şi mătură prin stele!

Dacă ar fi să mă caracterizez cât mai exact aş spune: sunt natural.

Detalii:
Autor: Rolea Nicolae
Preţ: 25 Lei
Număr telefon: Trebuie sa fii autentificat!
Vânzător: ROLEA NICOLAE
Oraş: Bucuresti