Poezii despre Singurătate:

Vapoare, în zare, se-ncumetă-n fum,
Prin porţi descuiate de crivăţ şi foc,
Să-şi facă din ape, spre tine, un drum,
Ce-nchide, în mine, iubirea la loc.

Ah, tunet în cer şi-n inima ruptă,
Ploaia pe ochii ce-mi oblojesc,
Fulgere stau pe liniştea suptă
De tot ce nu am şi mă împietresc!

oameni turbaţi aleargă în neştire
cu ochii sinucişi în noaptea asta moartă
iar luna neputincioasă s-a sinucis şi ea
de anxietăţile oamenilor ce nu pot fi limpezite

Timpu’-nvârte-n carusel
Peruzele în duel;
Noaptea nopţilor prelinge
O lumină, ce mă stinge.

Sa ne indepartam cu aceeasi rapiditate
cu care ne-am apropiat,
Unul de celalalt,
Sa privim cu neputinta apusul din ochi nostrii,

Eu nu trăiesc cu voi
şi nu simt nimic din ce simţiţi voi
cum nici voi nu simţiţi nimic din ce simt eu
ne desparte a vagă coloană

Ploi metalice cad pe trupul meu sfâşiat
iar noaptea o car pe spate şi-mi simt sudoarea otrăvită
mă las purtat de-un vânt călăuz
în locuri crepusculare unde se văd anii

Cât de mult mi-aş dori să mor
să fiu dat uitării
să n-am mormânt şi nici coşciug din lemne
şi nici pământ pentru oasele mele

Azi stăteam de vorbă cu dragostea
Și m-a întrebat cu-n gust amar printre bătăi:
„De ce mă iubește lumea, iar pe tine nu?”
Și i-am zâmbit frumos, desprins dintr-o revistă,

Zâmbetele se transformă în urlete,
Pe străzile bântuite de părăsite suflete,
Printre ele mă plimb și eu, alene,
Dorind să mă despart de al meu suflet