Poezii despre Singurătate:

Sa ne indepartam cu aceeasi rapiditate
cu care ne-am apropiat,
Unul de celalalt,
Sa privim cu neputinta apusul din ochi nostrii,

Eu nu trăiesc cu voi
şi nu simt nimic din ce simţiţi voi
cum nici voi nu simţiţi nimic din ce simt eu
ne desparte a vagă coloană

Ploi metalice cad pe trupul meu sfâşiat
iar noaptea o car pe spate şi-mi simt sudoarea otrăvită
mă las purtat de-un vânt călăuz
în locuri crepusculare unde se văd anii

Cât de mult mi-aş dori să mor
să fiu dat uitării
să n-am mormânt şi nici coşciug din lemne
şi nici pământ pentru oasele mele

Azi stăteam de vorbă cu dragostea
Și m-a întrebat cu-n gust amar printre bătăi:
„De ce mă iubește lumea, iar pe tine nu?”
Și i-am zâmbit frumos, desprins dintr-o revistă,

Zâmbetele se transformă în urlete,
Pe străzile bântuite de părăsite suflete,
Printre ele mă plimb și eu, alene,
Dorind să mă despart de al meu suflet

As vrea sa fiu din nou acum
Crampeiul de odinioară
Dar m-am pierdut cumva pe drum
Si de atunci simt o povară.

Spune-mi tu mare neliniștită și albastră
De ce toți norii se-adună la mine la fereastră
Și-mi cern stropi reci de îndoieli și disperare;
De ce până și floarea din ochii mei mă doare ?

Un bătrânel mergea pribeag  prin lumea noastră mare,
Unde visarea nu e vis ,e doar dorință înşelătoare,
Purta în ochii lui tot cerul cu ploaia sa înceată,
Pe față îşi purta misterul lumii ce-a fost odată.

Singurătate

Cât cerul milostiv s-a îndurat
Sub slava lui întreg a mă primi