Poezii despre Singurătate:

De dimineață o lacrimă mi-a șters obrazul...
Cred că era lacrima ta...
O lacrimă purtată de la răsărit,
Până dincolo de apus,

Sunt cer...
Sunt coroană de albastru peste lumea ta,
Sunt vis aprins de safir desprins din gândul tău...

Însetat,
Timid,
Sfios,
Am intrat în barul

Fire de nisip prin părul tău,
mai rar pe la tâmple...
Sare din mare pe buza de jos
și în lacrima de pe obrazul stâng...

Am încercat să zbor,
dar zarea-i mărginită de bariere,
Am încercat să aștept,
să spulbere timpul eternul din ele.

Pași grăbiți pe podeaua udă
Varsă în urma lor o sticlă de alcool,
Care cu-n parfum spirtos inundă
Doar sufletul meu mult prea gol...

Și iarăși la mal ne-ntâlnim amândoi,
În goana himeric-a lumi,
Pe punți,nostalgii și memorii,
Pe-ostrovuri zdrobite de marea uitării.

Ceva se scurge printre străzi,
Și nu știu ce anume,
O fiinta sau un muribund...
Sau vre-un strigoi ca mine?

nu se mai auzea de-un "cu siguranţă", de-un "fii fericit"
ci doar plânsete amare
la morminte, în faţa pâmăntului scormonit de şobolanii înfometaţi
treceau vânturi pe mijlocul străzii şi o miasmă regretabilă cădea precum smoala

Singură-s în camera prea goală,
Aşteptând ca noaptea să abdice,
Căutând speranţa într-o călimară,
Ce cuvintele încearc-a o dezice.