Poezii despre Singurătate:

Şi totul se duce. Şi totul dispare.
Rămâne o ceaţă şi peste hotare,
E totul trist şi marea e moartă,
Arhanghelii se spânzură în şoaptă.

Plouă. Totul se destramă.
Rămân doar eu în mulţimea de aramă.
Nori antici cad pe iarba rară,
Toul se destramă iară.

ce strigăte sinistre se aud în mine
simţindu-mi trupul tremurând în ruine
de-atâtea strigăte ce-mi par o haită de canibali
ce se aud în mine precum clopotul

Aud cineva că strigă
Ajutor cerând ori jale,
Iar eu mă găsesc chiar lângă...
Cad petale, cad petale.

A noastră amuţire ne îngheaţă
În statuete scoase-n iarmaroc
Şi-n fiecare zi o precupeaţă
Ne dă târcoale pentru câte-un troc.

Despre unii oameni se scrie,
Despre unii oameni se cântă,
Mâhnirea, fireşte, rescrie
Despre oameni ce necuvântă.

Vapoare, în zare, se-ncumetă-n fum,
Prin porţi descuiate de crivăţ şi foc,
Să-şi facă din ape, spre tine, un drum,
Ce-nchide, în mine, iubirea la loc.

Ah, tunet în cer şi-n inima ruptă,
Ploaia pe ochii ce-mi oblojesc,
Fulgere stau pe liniştea suptă
De tot ce nu am şi mă împietresc!

oameni turbaţi aleargă în neştire
cu ochii sinucişi în noaptea asta moartă
iar luna neputincioasă s-a sinucis şi ea
de anxietăţile oamenilor ce nu pot fi limpezite

Timpu’-nvârte-n carusel
Peruzele în duel;
Noaptea nopţilor prelinge
O lumină, ce mă stinge.