Poezii despre Singurătate:

Unde erai?

Unde erai când marea fremăta
Şi zbuciumul de valuri se-auzea?

cu vioiciunea—ti seaca,
mi—arunci cuvinte
si te tot prinzi cu gheare de otel de timp,
neputincios ma lasi sa zac in remuscare,

Saptamani monotone in acelasi plictis extins.
Nefericire e doar ce striveste sufletul.
Sub greutatea timpului,
ma nasc mereu prin uitare.

tu prin mine respiri
si graiul tau sunt gandurile mele,
cu suflet de gheata,doar oglinda—mi vegheaza memorii.
ce trista—i visarea si tot imprejur.

Suflet hoinar
M-am trezit supărată pe viaţă.
N-aveam nici chef şi nici speranţă.
Priveam în gol la luna-albastră,

MAI MULT DECÂT TĂCERE


Auzi tăcerea cum mai ţipă,

Lacrima mi se prelinge
Prin crevasa din gânduri,
Iubita mea Luna
A fugit cu un astru,

Am fost trimisă să caut
Fragmente de aur și diamant,
Pe muzică tristă de vioară și flaut,
Dar dansul ciudat al inimii m-a-mpiedicat...

Ce gânduri vii poartă oamenii triști,
Privind dealurile drept falși lunetiști.
Ah, oameni triști vânduți la porți,
Rețineți, oameni nu suntem noi toți.

...Stăteam întinsă în barca amintirilor,
Amintiri mai vechi sau mai noi,
Unele dintre ele încă-și scriau codurile,
Iar eu așteptam, tăcută, instalarea...