Poezii despre Singurătate:

Suflet de pământ

Eu, am murit prin vers de multă vreme
Vă scriu acum din recele mormânt,

Luna,
Puţin cam obosită,
Îşi mângâie razele
Cu palmele norilor,

Eu am sperat că vom zbura de mână
Doar amândoi! Trecând tărâmul vieţii..
Doar amândoi.. lăsând clipele-n urmă
Primind în suflet, zorii Dimineţii..

Eu și marea,
Doi sihaștrii,
Stăm de vorbă
Povestind,

Unde erai?

Unde erai când marea fremăta
Şi zbuciumul de valuri se-auzea?

cu vioiciunea—ti seaca,
mi—arunci cuvinte
si te tot prinzi cu gheare de otel de timp,
neputincios ma lasi sa zac in remuscare,

Saptamani monotone in acelasi plictis extins.
Nefericire e doar ce striveste sufletul.
Sub greutatea timpului,
ma nasc mereu prin uitare.

tu prin mine respiri
si graiul tau sunt gandurile mele,
cu suflet de gheata,doar oglinda—mi vegheaza memorii.
ce trista—i visarea si tot imprejur.

Suflet hoinar
M-am trezit supărată pe viaţă.
N-aveam nici chef şi nici speranţă.
Priveam în gol la luna-albastră,

MAI MULT DECÂT TĂCERE


Auzi tăcerea cum mai ţipă,